Dac-as fi..

   

   Dac-as fi o umbra, m-ai lasa sa-ti urmaresc pasii?

   Dac-as fi un nor, ai privi spre cer pentru a te putea simti mai aproape?

   Dac-as fi un fir de iarba, ai lasa ca talpile tale sa imi simta roua?

   Dac-as fi un izvor, ai lasa ca susurul sa-ti cante trecerea iubirii?

   Dac-as fi pamantu-ntreg, te-ai lasa purtat de drumurile mele?

   Dac-as fi o ploaie calda, ti-ai lasa trupul sa fie invelit in mii de lacrimi curgatoare?

   Dac-as fi un cantec, ti-ai dori sa faci parte din portativul meu?

   Dac-as fi o floare, te-ai apleca macar o data sa-mi simti parfumul?

   Dac-as fi un lup, ai lasa teama numai pentru a-mi privi din nou ochii?

   Dac-as fi un porumbel, ti-ai lasa mana sa ma hraneasca?

  

   Dac-as fi un ceas, m-ai opri numai pentru a infaptui  iubirea eterna? 

   Dac-as fi un munte, ai ramane uimit de maretia mea?

   Dac-as fi copil, mi-ai lasa inocenta neatinsa?

   Dac-as fi foc, te-ai incumeta sa-mi simti caldura?

   Dac-as fi aer, ti-ai forta respiratia pentru a ma simti mai aproape?

   Dac-as fi un simplu om, ai fi si tu la fel?

   Dac-as fi eu, ai mai fi tu?

   

 

      

Sa nu te feresti de fericire...

   "Happiness depends upon ourselves"

   Prea tarziu pentru a mai avea regrete, prea tarziu pentru a incerca sa te bucuri de acele momente in care ai fost cu adevarat fericit, prea tarziu pentru a-ti fi din nou teama.

Si totusi teama persista. Stiind ca fericirea este sentimentul suprem, al plenitudinii umane, decidem sa il gustam treptat,cumpatat, constienti fiind de importanta si satisfactia pe care ne-o ofera. Pierdem insa din vedere momentul, cauza care ne produce aceasta intreaga stare..alegem sa ne afundam intr-un intuneric profund de teama pierderii acestei trairi. Pamantul este prea mic pentru cata fericire poate exista, pentru implinirea pe care o putem simti doar incercand sa ne dedicam viata fericirii celor din jur.

Miroase a picaturi de ploaie

   Cobor usor treptele mintii, desprinzandu-ma de imaginatie si ireal, cobor catre realitate, asta pentru ca afara tuna si simt cum adierea ce imi cuprinde camera ma cheama sa simt din nou mirosul inceputului de ploaie.
 Ma trezesc parca dintr-un vis, si ce ironie , ramasesem iar langa cartea deschisa, visand parca insa de data asta cu ochii deschisi. Ma indrept grabita spre balcon si astept, insa nimeni ,nici macar eu nu-mi inteleg asteptarea . Deodata ma cuprinde un sentiment de bucurie si extaz, asemeni sentimentelor traite de copii, asta datorita picaturilor ce cucereau universul meu real. Ma bucur si ma bucuram si cand eram copil de micile zambete trimise din cer prin intermediul norilor incarcati, adevarat este faptul ca bucuriile cele mai mari se regasesc in micile detalii ce contureaza viata, si as putea spune ca in cazul meu este ploaia.
 Sentimentul de unire dintre pamant si cer ma face sa aspir si sa tind catre mai mult, catre irealul acela care de multe ori ma fura din activitatea mea normala si ma transporta  catre un univers nou. Si totusi si acolo ploua.. Ploua pentru ca in ploaie ma regasesc si sufletul danseaza inauntrul meu alaturi de acele mici picaturi si practic asta face legatura intre realul meu si imaginarul meu.
 Stiu si simt ca dincolo de legatura fizica ce exista intre pamant si oameni exista insa si vise ,exista superlativ ,exista viata , viata ce se traduce prin curcubeul ce se descrie pe cer imediat ce norii s-au risipit, curcubeu ce semnifica salvare ,dragoste si grija..
Da, grija! Pentru ca desi fizic nu mai suntem copii , ramanem totusi copiii care se bucura de ploaie,de zambete si de curcubeu. Si precum fiecare copil are nevoie de protectie aici intervine superlativul , superlativ ce se leaga implicit de viata , viata fiecaruia. 
   Micile bucurii sunt cele ce ne contureaza viata si ne amintesc ca dincolo de real nu exista neaparat imaginar sau ireal ci exista spiritual .


     "Visul care e spontan isi pastreaza chiar in ceea ce e urias si ideal chipul nostru spiritual."
                                                                                        Victor Hugo

Cunoasterea realitatii

"Daca sunteti intrebati "In ce sta fericirea?",spuneti "In a fi in armonie cu tine insuti". Pitagora

   Probabil o imagine ca cea revelata mie ar starni multe controverse si deasemeni multe framantari in mintile celor care ar descoperi-o. Intre a-ti vedea imaginea infatisata intr-o oglinda si a te trezi inconjurat de oglinzi ce infatiseaza momente cheie ale vietii tale reprezinta o diferenta.

 Tematoare probabil de viitor si fiind martora trecutului am inceput sa privesc in detaliu , lasandu-ma absorbita de ceea ce se numea viata mea. Ciudat cum in momentul in care as fi dorit sa ating pentru ultima oara o amintire speciala, oglinzile s-au prefacut din memorii in simple obiecte de revers ale infatisarii noastre.

M-am blocat pentru un moment ,fiind cuprinsa de propria-mi figura care parea ca ma incoltise in cadrul acelui vis. Am incercat sa ma detasez sa nu mai fiu prizoniera imaginii mele descrise nu prin prisma aspectului fizic ,ci reflectand trairi ,atitudini si intreaga-mi presonalitate.

M-am trezit alergand si totodata spunandu-mi ca nu vreau sa devin acea fiinta glaciala care semana cu ceea ce eu cunosteam ca fiind trasaturile mele fizice .

Oglinzile au inceput sa se sparga, parca indeplinindu-mi dorinta si dealtfel la comanda mea.

Ma aflam in mijlocul ploii de cioburi care imi revela in minte imaginea sufletului impietrit in care avea sa se transforme sufletul meu in cazul in care nu intervenea schimbrea..

M-am repezit sa prind in palma unul dintre cioburile plutitoare. Eram fermecata de dansul picaturilor de sticla care deveneau particule ale gigantului aisberg care reprezenta viitorul meu.

Am lasat ca pe mana mea sa aterizeze unul dintre fulgii imaginari. M-a asteptam sa simt prin strangerea palmei fiorul iernii care imi strapunge sufletul si imi cucereste mintea prin glacialitatea ei,insa ciobul nu m-a lasat sa visez atat de  departe,strapungandu-mi pielea din dorinta de a scoate la suprafata firicelele de apa rosiatica ,fiind singurele capabile de a invinge acumularea iernii si in sufletul meu . 

Prin patrunderea picaturilor de sange intre dansul aparent nesemnificativ al fulgilor de sticla am observat cum se producea dizolvarea intregului univers de gheata prin aparitia unui singur reprezentant al arcului de foc. 

   Am descoperit atunci ca asa cum sangele porneste de la inima si are puterea de a infrange impietrirea unor iluzii de sticla asa si dragostea poate preveni impietrirea inimii .

                                    

                    

  "Iubirea este singurul lucru care poate fi impartit la infinit fara sa se micsoreze."
                                                                 Anne Morrow Lindbergh

                                                                                                              

Instinct de supravietuire

       Mi s-a infatisat inaintea privirii o usa pe care inevitabil trebuia sa o deschid pasind intr-un imens necunoscut,neavand o alta oportunitate in privinta alegerii la care eram supusa.
Imaginea creata era asemanatoare cu lumea cladita pe iluzii si bazata pe instincte din care tocmai "evadasem".
Instinctul de supravietuire era dezvoltat la maxim ,primand ideea individualitatii. Ciudat cum aceasta lume se aseamana cu cea animala de odinioara. Admir lupii ca existente ale mediului, prin simplul fapt ca sunt dovezi vii ale puterii  si individualitatii, dar totusi se diferentiaza de oameni prin unitate in situatii care implica aceasta necesitate.
Desi grotesti in aparenta ,am descoperit substratul acestor fiinte fara darul ratiunii, ajungand sa iubesc siguranta si sentimentele pe care acestia le afiseaza desi in cazul lor se numesc doar instincte de aparare a semenului.
Cu timpul sentimentele pur umane au ajuns sa paleasca in fata instinctelor,ascunzand ratiunea in spatele unei cortine pe care este inscriptionat in cazul fiecaruia "EU". Am ajuns sa iubim lucruri si sa ne folosim de oameni,in esenta situatia prezentata pare a izbi gandirea punand in prima faza negarea,si apoi complacerea fiecaruia dintre noi cu situatia de fiinte fara darurile cel mai de pret ale omului,ratiunea si sentimentul.
Libertatea pe care ne-o inducem nu face decat sa ne ingradeasca mai mult decat ar face-o un tarc la o gradina zoologica cu un lup . Si totusi lupii dau dovada de-o mai mare inteligenta decat cea pe care noi ar trebui sa o dezvoltam si sa o afisam. 
Am descoperit insa ca aceasta visare nu era departe de realitate,reintrcandu-ma la rutina vietii umane. Oh, si cat de mult mi-as fi dorit sa ma trezesc si sa fiu inconjurata de o haita de lupi si nu de oameni!...

Unde va indreptati,chipuri?

Incotro se duc oamenii care tot vin si pleaca, care trec si se duc? Trece viata pe langa tine si tu ramai nepsator. Te intorci ,o privesti cu ochii goi si iti continui drumul. Care drum? Incotro se indreapta? Zi de zi aceeasi rutina, aceiasi oameni dezgoliti de ganduri si de zambete ,plini de incruntari si dezamagiri trec , se privesc si parca raman nepasatori legaturii umane ce ne leaga. Sunt din ce in ce  mai putini cei care surprind esenta si bucuriile aparent neinsemnate ale vietii. Sunt putini cei care ocolesc radacinile intunericului sadite in sufletele oamenilor. Suntem aceeasi de mii de ani doar ca purtam alte chipuri si alte nume nesemnificative, dar in ciuda trcerii timpului am regresat lasandu-ne coplesiti de sentimente amagitoare si total neimportante.
Unde a disparut fericirea  promisa, si speranta ce ne lumina vietile zi de zi?
Noi am distrus tot ceea ce crea fericirea,sperand la ceva mai mult decat ea.
Pretuieste, zambeste! E o noua zi. Lasa-te invaluit de caldura si lumina astrului ceresc care vesteste inceperea unei zile perfecte.

De-abia plecaseşi

De-abia plecaseşi. Te-am rugat să pleci.

Te urmăream de-a lungul molatecii poteci,

Pân-ai pierit, la capăt, prin trifoi.

Nu te-ai uitat o dată înapoi!

Ţi-as fi făcut un semn, după plecare,

Dar ce-i un semn din umbră-n depărtare?

Voiam să pleci, voiam şi să rămâi.

Ai ascultat de gândul ce-l dintâi.

Nu te oprise gândul fără glas.

De ce-ai plecat? De ce-ai mai fi rămas?